În preajma ta, pulsul îmi începe să piuie ca un detector de metale
În apropierea unei comori
Apoi
Toate melodiile devin mai triste atunci ne despărțim
Aripile îngerului meu păzitor se ofilesc ca niște florile lăsate fără apă
În creier îmi răsună constant un contor Geiger, ca și când aș fi la doi pași de infern
Pielea mi se usucă, începe să-mi cadă părul, pe stradă miroase a sulf
Oamenii uită să mai salute, toți se întorc cu spatele la mine
Cafeaua are un gust rânced
Și toate zilele mi se pare că se transformă în niște omuleți care stau la colțul unei străzi
Dărăpănate și îmi arată cu degetul la toate florile care se chinuie să răsară prin asfalt
Soarele e pe jumătate mort
Radiograma pulsului meu pusă pe note devine o melodie tristă pusă pe repeat
Și tu crezi că e normal să se întâmple așa
Și eu cred că e normal să se întâmple așa
E normal să mă ascund în spatele unei cruci în timp ce viața mărsăluiește la doi pași de mine
Atât de aproape, încât pot să-i ating epoleții strălucitori
Tu îmi spui că e normal să fie așa, absolut normal
Încep să cred că tristețea nu este deloc abominabilă, e chiar mai naturală decât moartea