Fiecare icoană este un bob de strugure
Pe care îl poartă coarda viței de vie
Acolo de unde se înalță spre cer.

E ploaia și căldura pe care întregi
Le adună de stropii lor lovită
Cu săruturi fluide de fier.

Ceea ce altor inimi de bob de mugur
Încă nu le-a crescut deși le poartă...

Sâmburul, petala, aroma, culorile
Și toate întinderile unde își adâncesc
Din sine acel întreg altceva care
Ca pe rochii și-l împodobesc...

Bobul ei, în raza care coboară din cer,
Pus în mijlocul privirii distinge
Din închinarea ei pretutindeni
Felul în care mi se întinde.

Ca și cum ca pe parfumuri aș adăuga
Din puls un alt gol luminii din stea.